Pana in secolul al VI-lea prezenta celor doua Imperii, cel persan si cel roman, rivale dar solidare, caracteriza Orientul Apropiat. Incepand cu secolul al VI-lea lucrurile s-au schimbat, mai ales ca urmare a invaziilor popoarelor germanice in Occident, a expansiunii slave si a cresterii puterii arabe. De aceea, evenimentul cel mai important al sec. al VII-lea ramane cel al cuceririlor arabe.In momentul in care scena politica era dominata de lupta dintre romani si persanii sasanizi, Arabia a avut de suportat o transformare deosebit de importanta. Aceasta schimbare s-a simtit mai mult pe plan ideologic, prin patrunderea crestinismului monofizit moderat legat de Bizant, a crestinismului nestorian si a iudaismului protejat de persi.
In teritoriile cucerite, arabii au organizat hegemonia lor politica iar prin intermediul credintei, primii califi au reusit sa mentina unitatea unor provincii deosebit de diverse.
Expansiunea in afara Peninsulei Arabice a fost mai intai opera a 4 califi: Abu-Bakr, Omar I, Otman si Ali, considerati de majoritatea musulmanilor ca fiind niste "ghizi" (Rasidun). Damascul a fost cucerit in 635, Ierusalimul a capitulat in 636, Omar I fiind acela care a semnat actul de predare a orasului si garantand libertatea de cult pentru crestini. Din acest moment Ierusalimul a devenit alaturi de Mecca si Medina al treilea oras sfant al Islamului.
Dupa cucerirea Alexandriei in 642, au urmat Magrebul in 697, Turkestanul chinezesc in 712 si Indiile in 710-713.
Incepand cu 711, Islamul s-a raspandit in Spania si a ajuns pana in Pirinei, extinzandu-si influenta de-a lungul Vaii Rinului. Cucerirea de noi teritorii nu a insemnat in mod obligatoriu o arabizare si o islamizare sistematica a populatiei, ci o organizare a veniturilor si a cheltuielilor. Fiecare provincie isi pastra propriile caracteristici si traditii.
La moartea lui Mahomed, Imperiul bizantin se afla intr-o pozitie destul de confortabila pe plan extern. Dupa o disputa teribila care a culminat in secolul al VII-lea cu cucerirea Egiptului, a Siriei si a Palestinei de catre persi, Bizantul condus de Heraclius (610-641) parea sa castige definitiv confruntarea: sasanizii sunt respinsi in spatiul lor traditional, Mesopotamia si Iran, fara acces la Mare, in timp ce bizantinii detineau tot litoralul mediteranean, din Spania si pana in Egipt, din Palestina si pana in Italia.
Din secolul al V-lea ereziile s-au dezvoltat in partea orientala a Imperiului. Cele mai importante, nestorianismul sau monofizismul s-au extins: prima in Mesopotamia iar a doua in Siria, Palestina si Egipt, unde a devenit rapid majoritara.
In aceste conditii, sub conducerea primilor suverani arabi, califii; Abu Bakar, Omar, Utman si Ali, Siria, Palestina si Egiptul au trecut fara rezistenta in mainile noilor cuceritori, in timp ce vechiul Imperiu persan se va prabusi. In 661, generalul Muawija preia puterea si intemeiaza o adevarata dinastie, aceea a Umayazilor, care va reusi sa supuna Nordul Africii si Spania, lansandu-se pe mare, cucerind Cipru si ajungand pana la asedierea in doua randuri a Constantinopolului.
Tentativele de unire intreprinse de Heraclius, precum si noua doctrina creata de el si de patriarhul Serghie, tocmai pentru a-i apropia pe ortodocsi de monofiziti, au dus pana la urma la monotelism. Asa a luat fiinta o noua erezie monoenergismul. Pe baza acestei doctrine s-a putut realiza o unire in Armenia, Siria si Egipt, unde a fost ales ca patriarh Cyr (631), mare aparator al acestei formule.
Impotriva acestei formule de unire s-a ridicat insa patriarhul Sofronie al Ierusalimului, care va ajunge in 634 patriarh al Constantinopolului. Ortodocsii, nici monofizitii nu se vor intelege, iar provinciile monofizite, Egiptul, Siria si Palestina, ajung sa-si doreasca desprinderea de Bizant, preferand dominatia araba, cunoscuta pentru toleranta ei.
Astfel arabii vor prelua in ultimii ani ai domniei lui Heraclius provincii pe care el le cucerise de la persi : 634-Bosra, 635-Damascul, 636-batalia de la Yarmouk ce echivaleaza cu pierderea definitiva a Siriei.
In 638, arabii au cucerit Ierusalimul, iar in 639 au ajuns in Mesopotamia, in 642 cuceresc Alexandria, apoi Ciprul si Rodosul, atacand in cele din urma Constantinopolul.
Ofensiva asupra capitalei s-a desfasurat in mod simultan pe apasi pe uscat timp de 5 ani: din 673 pana in 677. Constantin al IV-lea va rezista, astfel incat arabii se vor intoarce in 677 in Siria. Acest moment a reprezentat o mare victorie pentru Constantin al IV-lea, cel care a oprit progresul fulminant al arabilor. Ceva mai tarziu, intre 693 si 698, intreaga Africa bizantina impreuna cu Cartagina au trecut in mainile musulmanilor.
In teritoriile cucerite, arabii au organizat hegemonia lor politica iar prin intermediul credintei, primii califi au reusit sa mentina unitatea unor provincii deosebit de diverse.
Expansiunea in afara Peninsulei Arabice a fost mai intai opera a 4 califi: Abu-Bakr, Omar I, Otman si Ali, considerati de majoritatea musulmanilor ca fiind niste "ghizi" (Rasidun). Damascul a fost cucerit in 635, Ierusalimul a capitulat in 636, Omar I fiind acela care a semnat actul de predare a orasului si garantand libertatea de cult pentru crestini. Din acest moment Ierusalimul a devenit alaturi de Mecca si Medina al treilea oras sfant al Islamului.
Dupa cucerirea Alexandriei in 642, au urmat Magrebul in 697, Turkestanul chinezesc in 712 si Indiile in 710-713.
Incepand cu 711, Islamul s-a raspandit in Spania si a ajuns pana in Pirinei, extinzandu-si influenta de-a lungul Vaii Rinului. Cucerirea de noi teritorii nu a insemnat in mod obligatoriu o arabizare si o islamizare sistematica a populatiei, ci o organizare a veniturilor si a cheltuielilor. Fiecare provincie isi pastra propriile caracteristici si traditii.
La moartea lui Mahomed, Imperiul bizantin se afla intr-o pozitie destul de confortabila pe plan extern. Dupa o disputa teribila care a culminat in secolul al VII-lea cu cucerirea Egiptului, a Siriei si a Palestinei de catre persi, Bizantul condus de Heraclius (610-641) parea sa castige definitiv confruntarea: sasanizii sunt respinsi in spatiul lor traditional, Mesopotamia si Iran, fara acces la Mare, in timp ce bizantinii detineau tot litoralul mediteranean, din Spania si pana in Egipt, din Palestina si pana in Italia.
Din secolul al V-lea ereziile s-au dezvoltat in partea orientala a Imperiului. Cele mai importante, nestorianismul sau monofizismul s-au extins: prima in Mesopotamia iar a doua in Siria, Palestina si Egipt, unde a devenit rapid majoritara.
In aceste conditii, sub conducerea primilor suverani arabi, califii; Abu Bakar, Omar, Utman si Ali, Siria, Palestina si Egiptul au trecut fara rezistenta in mainile noilor cuceritori, in timp ce vechiul Imperiu persan se va prabusi. In 661, generalul Muawija preia puterea si intemeiaza o adevarata dinastie, aceea a Umayazilor, care va reusi sa supuna Nordul Africii si Spania, lansandu-se pe mare, cucerind Cipru si ajungand pana la asedierea in doua randuri a Constantinopolului.
Tentativele de unire intreprinse de Heraclius, precum si noua doctrina creata de el si de patriarhul Serghie, tocmai pentru a-i apropia pe ortodocsi de monofiziti, au dus pana la urma la monotelism. Asa a luat fiinta o noua erezie monoenergismul. Pe baza acestei doctrine s-a putut realiza o unire in Armenia, Siria si Egipt, unde a fost ales ca patriarh Cyr (631), mare aparator al acestei formule.
Impotriva acestei formule de unire s-a ridicat insa patriarhul Sofronie al Ierusalimului, care va ajunge in 634 patriarh al Constantinopolului. Ortodocsii, nici monofizitii nu se vor intelege, iar provinciile monofizite, Egiptul, Siria si Palestina, ajung sa-si doreasca desprinderea de Bizant, preferand dominatia araba, cunoscuta pentru toleranta ei.
Astfel arabii vor prelua in ultimii ani ai domniei lui Heraclius provincii pe care el le cucerise de la persi : 634-Bosra, 635-Damascul, 636-batalia de la Yarmouk ce echivaleaza cu pierderea definitiva a Siriei.
In 638, arabii au cucerit Ierusalimul, iar in 639 au ajuns in Mesopotamia, in 642 cuceresc Alexandria, apoi Ciprul si Rodosul, atacand in cele din urma Constantinopolul.
Ofensiva asupra capitalei s-a desfasurat in mod simultan pe apasi pe uscat timp de 5 ani: din 673 pana in 677. Constantin al IV-lea va rezista, astfel incat arabii se vor intoarce in 677 in Siria. Acest moment a reprezentat o mare victorie pentru Constantin al IV-lea, cel care a oprit progresul fulminant al arabilor. Ceva mai tarziu, intre 693 si 698, intreaga Africa bizantina impreuna cu Cartagina au trecut in mainile musulmanilor.
